Dau această mărturie pentru generaţiile viitoare. Ca să ştie toată lumea că eu, Don Chilote, am prevăzut vremurile ce vor veni şi de asemenea, că Cervantes era român. Iar viitoarele amoebe electronice să vază, aşadar, care era starea de fapt – nu de drept – a umilelor principate ale lumii fizice, numite absolut la întâmplare România.

Starea de fapt era aşa: într-o lună oarecare numită Ianuarie a anului absolut hazardat 2010, era iarnă. Iarnă grea, troienii înnămeţeau pavajele bătrânelor oraşe românesti, viscolul făcea vâj-vâj pe la geamurile şi în sufletele bieţilor oameni. Zăpadă multă. Alb, vagoane de ALB se prăvăleau ca de pe şinele unor căi ferate imaginare peste arterele îmbâcsite de căcat ale urbelor acestei ţări, mai ceva ca într-un tablou de Grigorescu. Sau Albulescu, pentru conformitate cromatică. Sau poate chiar Colţ Alb.

Dar să las îndemânarea Balzaciană deoparte. Când zăpada mai stătea oleacă, trecătorii se pomeneau, uimiţi, în faţa unui peisaj fantomatic. Căci de pe la cornişele caselor, şi de prin jgheaburile mansardelor, ei vedeau atrase prin gravitaţia străzilor, imense bucati de gheaţă, unele groase cât trupul unui porc. La început ei nu au ştiut ce erau. Sigur, însă, este că erau rele, nocive chiar, din moment ce ele cădeau sfărâmând, potent, creierele bieţilor oameni.

Ei, şi văzand locuitorii urbei acest lucru, au decis că trebuie să denumească cumva aceste gheţuri barbare, aceste simboluri până la urma falice care le ameninţau vieţile. Cineva a propus să se cheme “gheţopuloaie”, dar ideea a fost condamnată ca fiind elitistă. Altcineva a zis – “sticlosuliţe”, dar capul i-a fost crăpat cu un lemn. S-a ajuns până la urmă la compromisul de “ţurturi”. Nici până astăzi nu se ştie cum s-a putut ajunge la o asemenea genealogie etimologică răuvoitoare. Abia mai târziu s-a aflat că primul om ucis de aceste rachete cereşti se numea Ion Ţurţure.

Imediat s-a trecut la acţiune, iar pompierii, înarmaţi cu topoare, cazmale şi, alteori, simple ciozvârte de salam, au început să dărâme infamele însemne ale barbăţiei naturii. Asta în timp ce de jos, din stradă, oamenii simpli ascultau uimiţi îndemnele de încurajare pe care şi le aruncau unii altora: “Hai Brebule, arde-i una peste vârf, futu-i omătopeleu’ mă-sii!”. La care celălalt replica, îndârjit: “Bă Mătărângă, nu vezi bă ca-l perpelesc de juma’ de oră şi nu cade, cordegheţaru’ dreacu?”.

În cele din urmă, operaţiunea a fost un succes. Oamenii aplaudau cu voioşie, în vreme ce mari cărturari psihanalizau aplicat, găsind explicaţia bărbăţiei neamului românesc şi tăria mădularelor sale încă din Epoca de Gheaţă. Alţii, însă, se gandeau cu amărăciune că n-a apărut încă acel film porno în care reprezentantele sexului frumos să se mângâie ludic cu aceste minunăţii din fericire atât de transparente ale naturii. Uuu…