Pufăiam lent, exhalând fumul în figura unei băbăciuni care răscolea ceva prin eternele sacoșe care populează trenurile românești, când mi-a dat prin cap să mă duc la veceu. Un flux universal de culoare galbenă își croise cumva loc înăuntrul meu și acum simțeam nevoia să reîntorc această energie în locurile de unde venise.

Am apăsat clanța de la toaletă neguros, privind aprig la cei câțiva tineri care vorbeau tare și neinteresant. Înăuntru, însă, mă aștepta o priveliște cu totul și cu totul opusă. O tânără îmbrăcată doar cu o rochie subțire de vară tocmai își făcea una dintre nevoi, privindu-mă cu o expresie de o candoare infinită. Obosit, am stins țigara în chiuvetă.

- Uite ce e, i-am zis. Tocmai am fost răpit de o extraterestră care arăta cel puțin la fel de bine ca tine. Orice ai face și-ai zice, prin urmare, nu mă poate surprinde.

N-am apucat să continui. Nici ea să răspundă. Trenul a pus o frână atât de bruscă încât am căzut cu capul înainte, printre picioarele ei și deci în veceu. Frumoasă priveliște. Eram gata să trec la acțiune, când s-a deschis ușa.

- Biletele la control, s-a auzit, doar ca în loc să fie vocea obișnuită a unui mustăcios, era un glas cristalin de femeie. Plăcut, chiar.

I-am aruncat o privire din poziția în care eram, și din aceeași poziție ingrată m-am gândit că era cea mai frumoasă controloare pe care o văzusem vreodată.

- Îmi pare rău, dar nu am bilet, am răspuns aproape înecat de apa veceului. Sau cel puțin sper că era apa veceului. Am fost răpit de o extraterestră care…

Dar vocea mi-a fost întreruptă inca o dată. Era sunetul unui fermoar unzipuit cu multă pricepere. Controloarea tocmai își aruncase pe jos frumosul costum din dotarea căilor ferate române.