Archive for the ‘Lejerisme’ Category

Omul cu podoabă capilaro-pubiană

Wednesday, February 24th, 2010

Faceţi cunoştinţă cu Marcel Boabă şi cu boala sa rară. Podoaba lui capilară conţine exclusiv fire de păr pubian. Floci, pentru cei care au deschis internetul mai târziu.

Descoperirea a făcut-o bunica lui Marcel, când acesta avea 14 ani. „Nu mai merge în mâini, că te înveţi aşa!”, i-a spus bunica. „Dar buni, nu merg în mâini!” a replicat Marcel. De atunci, existenţa acestui om a fost evident marcată de condiţia rară de care suferea. Tot liceul îl striga „Flocea” sau “Cariciu”, de exemplu. Fetele refuzau să-l mângâie în păr, iar câinii îl mârâiau din instinct de apărare. Deseori se vedea atacat chiar şi de păsări, ziua în amiaza mare. Marcel a trebuit să renunţe la şcoală şi să se descurce din meseria de vidanjor nocturn.

Pe la 25 de ani împliniţi, viaţa lui Marcel parcă-parcă dădea semne de mai bine,  mulţumită tunsorilor afro care au poposit şi în România, în vâltoarea curentului disco. “Era regele disco-barului”, ne-au spus foştii săi colegi. Disco-ul a trecut şi încet-încet, oamenii au început să-l respingă din nou pe Marcel.

Mineriada din 90 l-a determinat să se izoleze total de societate. Atunci a fost alergat timp de 4 ore de mineri, pentru că barba lui deasă şi creaţă sugera un caz clar de intelectual revoltat care trebuia stârpit.

Astăzi, Marcel are 56  de ani şi trăieşte singur într-o casă de lemn, undeva în munţii Vrancei. Singurii oameni care îl mai văd sunt oierul, preotul şi o anumită Profira, care colectează părul pubian de pe capul bărbatului ca să confecţioneze pulovăraşe pentru copiii din corul satului.

Dacă e trist? Nu prea cred. Până la urmă, ca să citez un cetăţean, viaţa e ca un păr în cur. Scurtă şi plină de căcat.  Probabil că Marcel e mai fericit că şi-o petrece în inima codrului.

Cam asta e povestea lui Marcel Boabă, omul căruia Dumnezeu nu o să-i pună niciodată mâna în cap.

5 virgine nepaleze vor avea mai mult timp liber. Din păcate, în Nepal

Wednesday, February 17th, 2010

Periplul meu matinal la birou începe cu o doză de tabloide, administrată pe creierul gol. Nu mă înţelegeţi greşit, m-aş şterge la cur cu nesaţ, cu fiecare în parte, dacă nu aş risca să-mi rămână particule minuscule din faţa Danielei Crudu acolo (cine dracu o fi şi asta, ştiu doar că era pe copertă şi că avea toate ţâţele din sectorul 1). Sau serife din textul reclamei cu “Erecţii 4 zile, garantat”, care inundă presa de gen (apropos, io nu cred că am avut 4 zile de erecţii, dacă le însumez pe toate de până acum, şi ăştia le dau la cutie). Dar cantitatea de informaţie valoroasă pe care o poţi acumula e nepreţuită.

Răsfoind, am dat de ştirea asta. Se pare că în Nepal există o tradiţie veche de câteva secole: şeful statului nu pleacă în nicio vizită oficială dacă nu e condus şi luat de la aeroport de 5 virgine. Cinci.

Am pus mâna pe telefon direct şi l-am sunat pe Ram Baran Yadav, domnul care are Nepalul în locaţie de gestiune. Surprinzător, am conversat într-o română impecabilă, care l-ar fi făcut pe Pruteanu să facă un moonwalking de fericire.

Lejereanu: Să trăiţi, de la Lejereanu vă deranjăm.

Yadav: Neaţa. Spuneţi repede vă rog, că sunt la o lecţie de sitar.

Lejereanu: Umblă vorba că aţi renunţat la cele 5 virgine însoţitoare. Ce s-a întâmplat , de fapt?

Yadav: Domnule dragă. Ca orice virgine, începuseră să vorbească numai despre saga Twilight şi ultimul single Pink. Şi nenorocirea aia, cum îi zice…Sudoku! Devenise obositor. Aşa sunt eu mai de modă veche, încă mănânc ochi de oaie la micul dejun, de exemplu.

Lejereanu: Am înţeles. Ar mai fi o întrebare.

Yadav: Vă rog…

Lejereanu: De ce în loc de 5 virgine nu s-au ales 5 dame versate în ale amorului? N-ar fi făcut mai relaxantă deplasarea la şi de la aeroport?

Yadav: 5….târfe?

Lejereanu: Asta sugeram.

În momentul ăsta domnul Yadav a început să scandeze ceva în tibeto-burmană şi să hohotească subţire. Convorbirea s-a întrerupt câteva momente mai târziu. Probabil că ideea mea îi surâsese.

Trecând peste senzaţia că aş putea schimba istoria unei naţiuni cu o sugestie umilă, m-am gândit că n-ar strica să preia şi Băsescu tradiţia asta cu însoţitoarele neprihănite. Doar că la ultimul recensământ, în România mai rămăseseră 4 virgine, dintre care 2 surori siameze.



Valentine’s Day în România. Cifrele

Monday, February 15th, 2010

Românii au demonstrat şi în 2010 că îmbrăţişează V Day, sărbătoarea care le aduce aminte să se iubească pătimaş. Din punct de vedere statistic, lucrurile au stat cam aşa:

750 de kg de ceapă eliminată din şaorme

150 000 de prezervative cu gust de fructe de pădure dispărute de pe rafturi

900 de litri de apă caldă consumată în plus faţă de Revelion

1500 cazuri de întindere la gât, în rândurile sexului frumos

6 tone de pluş materializat în: urşi, elefanţi, delfini şi inimi brodate

5000 de DVD-uri cu “Sleepless in Seattle” vândute. A fost detronat astfel filmul tradiţional al îndrăgostiţilor români, “Ion”

1200 de râgâieli amortizate voluntar în timpul cinei

53 de tentative de sinucidere în cuplu, toate eşuate

640 de comparaţii folosite în SMS-uri. Cele mai frecvente sunt “ca o petală”, “ca o crăiasă” şi “ca o dobrogeană cu carne”

450 de dezvirginări, dintre care 380 cu intenţia ambelor părţi

120 de dureri de dinţi datorate zahărului din lenjeria intimă comestibilă

780 de orgasmuri mimate de femei, versus 25 mimate de bărbaţi

Meserie sau poziţie de sex?

Sunday, February 14th, 2010

Bobinatorul

Plasatoarea

Dirijorul

Episcopul

Fasonatorul

Fochista

Furnalistul

Încărcătorul-descărcătorul

Drenorul

Comis-voiajorul

google Analytics îşi face treaba

Sunday, February 14th, 2010

Salutăm persoana care a gugălit “epilata definitiv” pe 13 februarie şi a nimerit la noi pe site. Aici, mai exact. Ne plac româncele care iau în serios Valentine’s Day.



Drăgăşani. Locul de unde izvorăşte dragostea

Friday, February 12th, 2010

Se apropie Sfântul Valentin. Inima iubitei va bubui ca o boxă JBL de 800 de waţi. Mâna iubitului va tremura înfrigurată pe portofel, realizând că va trebui să inventeze o poveste despre cum a oferit două garoafe în loc de trei, din motive de cash. Şi vorbim de garoafe, atenţie, nu de trandafiri. Şi nici de savarine, care, conform unui studiu al cercetătorilor britanici, sunt mai nou preludiul perfect pentru un Valentin fericit.

Dar de unde vine acest Sf. Valentin şi de ce? Ce vrea de la plaiurile natale şi de la tineretul pe care se clădeşte România de ieri – adică de mâine? Aşa cum ştim deja, chirurgii cardiovasculari sunt preocupaţi de faptul că acest Valentin i-a luat faţa neaoşului Dragobete. Nu e corect, spun domniile lor. Dragobete este o sărbătoare mult mai veche decât acest Valentin, este celebrarea felului în care natura se trezeşte la viaţă, viermele în pantaloni, sfârcurile zeiţei primăverii prin ia cu modele româneşti, stropită cu apă din reclamele de la Dorna.

Tuturor acestor păreri li s-a opus, însă, un tânăr din comuna Drăgăşani, judeţul Ilfov. Să vedem de ce. Acest tânăr a avut dintotdeauna un comportament ascetic, care i-a adus faima printre locuitorii zonei. Când seara apunea peste dealuri, el adormea în grotă. Când soarele răsărea, el confecţiona mărţişoare şi flori la intrarea aceleiaşi grote, oferindu-le apoi tinerelor fete care se holbau la cele câteva ţoale care îi acopereau goliciunea. Si atenţie, făcea toate aceste lucruri de circa 700 de ani, adică vârsta pe care o are în prezent eroul nostru, pe numele său Valentin Istrate.

L-am abordat cu precauţie, întrebându-l dacă ştie ceva despre originea disputei. “Eu nu ştiu nimic” ne-a răspuns el, senin. “Dar pot să vă spun doar atât: în satul de lângă noi, Drăgăneşti, trăieşte un om foarte rău, cu care am avut multe probleme. Ion Dragobete îl cheamă. E, şi băiatul ăsta practic strică toată munca pe care o fac eu, adică aşteaptă fetele care pleacă de la mine mulţumite, cu flori atârnate în cosiţe, şi abuzează de ele în moduri pe care nici nu ştiu cum să le numesc. Poliţia Drăgăşani a numit acest procedeu deflorare, din moment ce prinde bietele tinere şi le rupe florile cu care le împodobesc eu.”

Am plecat din comuna Drăgăşani întristaţi de turnura pe care au luat-o lucrurile. Şi, evident, am privit mereu spre est, unde se zăreau casele din Drăgăneşti, satul duşmanului lui Valentin. Ba chiar am observat cu stupoare că ne cam tremurau chiloţii de frică, ceea ce în cazul subsemnatului nu e puţin. În acelaşi timp, însă, coloana imensă de tinere fete care făcuseră rând la intrarea în grota lui Valentin, ne-a făcut să zâmbim mulţumiţi.

Pentru că, aşa cum ştim, dragostea învinge întotdeauna.

Interviu cu un psiholog veterinar

Friday, February 5th, 2010

Ne continuăm seria de interviuri cu români mari. Astăzi stăm de vorbă cu singurul psiholog veterinar autorizat din România, Nevricescu Aurel (unde Nevricescu este prenumele). Este un domn gras, transpirat şi cu o halenă greu de descris în cuvinte, cifre sau grafice. Dar cu nişte ochi care îi trădează sufletul mare. Nu e mare fan al presei, sau al oamenilor în general, dar a acceptat să stea de vorbă cu noi.

Lejereanu : Domnule Aurel, în primul rând, cum aţi ajuns la meseria asta ?

Aurel: Iubesc enorm de mult animalele. Şi cum zoofilia nu e bine privită în Uniune Europeană, era cea mai la îndemână opţiune.

Lejereanu: Unde v-aţi efecuat pregătirea?

Aurel: Am făcut facultatea în Ulan Bator, unde am terminat Magna Cum Laudae, iar lucrarea mea de licenţă, “Afecţiuni Psihosomatice la Yak”, se predă deja în anul 2.

Lejereanu : Există pericole în meseria dumneavoastră?

Aurel: Nici nu vă puteţi imagina. De exemplu, cele mai periculoase sunt cloştile, singurele găini veninoase. Am fost muşcat de una şi am scăpat cu greu de amputarea tuturor membrelor.

Lejereanu: Cam cât durează, în medie, o şedinţă de psihoterapie?

Aurel: Depinde de afecţiune. În general, pentru probleme în cuplu la câini o şedinţă se poate întinde până la un ceas.  La cuplurile gay, de obicei treaba merge mai repede.

Lejereanu: Care este cea mai frecventă afecţiune cu care vă confruntaţi?

Aurel: În principiu am 5-6 cazuri de depresie post-mulgere pe săptămână. Şi aici se încadrează cu predilecţie caprinele, care nu suportă să fie atinse pe uger decât dacă e vorba de preludiu.

Lejereanu: Folosiţi interpretarea viselor în recuperarea pacienţilor?

Aurel: Sigur că da. Animalele visează mai relevant decât noi. Şi aici o să vă împărtăşesc o curiozitate. Curcile sunt singurele animale care au vise profetice. A mea de exemplu a visat 2012. A visat sfârşitul.

Lejereanu: Apocalipsa?

Aurel: Nu, sfârşitul filmului 2012.

Lejereanu: Am înţeles. Este adevărat că oile au tendinţe suicidale?

Aurel: Absolut, de unde credeţi că s-a inspirat Elvis Presley pentru piesa “Hey Mr. Sheppard, Can I Borrow Your Chainsaw”?  Şi mai au ceva oile. Dedublarea. Îşi proiectează eul şi uită unde anume. Dar dacă stau să mă gândesc, problema cea mai serioasă a lor este una  de orgoliu dacă vreţi, care ţine de o frustrare ancestrală a lor, ca oi.

Lejereanu: Şi anume?

Aurel: Anume că sunt nevoite să se fute capră.

În acest punct interviul a fost oprit. Pe canapeaua de lângă noi tocmai ieşea din hipnoză un canar recidivist, cu pete grave pe conştiinţă.

Tata Nano de lux. Ceva pute în lumea auto

Monday, February 1st, 2010

O companie indiană va lansa pe piaţa din India, în plină criză economică, o versiune a popularei Tata Nano care va costa 220000 dolari. Echivalentul în rupii al acestei sume este atât de mare încât nu a fost pronunţat niciodată cu voce tare…

Cum orice inovaţie tehnică ne provoacă de fiecare dată furnicături mici pe şira spinării, am decis să investigăm în detaliu această ştire.

Constructorii indieni au dotat maşina cu toate echipamentele şi gadgeturile pe care au reuşit să le înghesuie înăuntru. „Turbo! Bling! LCD! Wireless! USB 3.0! DVD! GPS! LCD! Oled ! Quad Core! 3G! 4G! 5G! Hei, Sanjivan! Există 5G? Nu? La dracu!” ne-a declarat Navaneet Chandraprakash, creatorul controversatului bolid şi şeful acestui proiect temerar, într-un scurt monolog telefonic exclusiv. „ MP3! MP4! Ipod! Ipod Touch!  Streaming! Laptop! Desktop! Laptop! Interneeeeeeeeet!”,  a concluzionat vizionarul inginer indian.

Surse din cadrul companiei ne-au declarat, sub protecţia anonimatului, că proiectul nu a fost unul uşor şi chiar era să fie abandonat când nu au mai găsit loc pentru două dintre piesele de rezistenţă ale interiorului: un glob de discotecă şi o statuie la scară A½ al lui Ganesha, îndrăgitul zeu-elefant al artelor şi ştiinţei. Totul  s-a rezolvat cu bine după ce proiectanţii au realizat că sunt suficiente doar 3 servere, 4 plasme şi un singur mini-bar pentru cei doi ocupanţi care ar putea să se mai strecoare în maşină.

Nu în ultimul rând, aceste surse ne-au confirmat şi bănuiala că şeful lor, domnul Chandraprakash, are o formă rară de Tech-Tourette… în stadiu terminal.

Conceptul în sine nu este nou. Deloc surprinzător, prima maşină care a plecat de la ideea „dacă are circuite, bagă până dă p-afară” a fost produsă de către inginerii români în iarna lui 1989, pentru onomastica Tovarăşului Prim-Secretar.

Bijuteria pe 4 roţi, o Dacia 1310 TLX cu bord CN prototip (N.A.- Cunoscătorii ştiu…) şi culoare specială Roşu Biruinţă metalizat, conţinea cea mai avansată tehnologie a vremii: un calculator HC 88, un radio-casetofon stereo Electronica Industrială cu 6 boxe, un video recorder Fujigawa auto-reverse confiscat de Securitate de la un disident din Capitală şi un televizor color Elcrom cu 12 canale şi tuner DVB (N.A. – Dacă Vrei  Bulgari).  Maşina a dispărut în 1990 însă se zvoneşte că, după ce a trecut prin garajele câtorva dictatori africani, a ajuns în colecţia privată a lui Steve Jobs unde a inspirat Ipod-ul şi mai nou … Ipad-ul.

Domnul Ion Ţurţure, sau esenţa caracterului tare românesc

Wednesday, January 27th, 2010

Dau această mărturie pentru generaţiile viitoare. Ca să ştie toată lumea că eu, Don Chilote, am prevăzut vremurile ce vor veni şi de asemenea, că Cervantes era român. Iar viitoarele amoebe electronice să vază, aşadar, care era starea de fapt – nu de drept – a umilelor principate ale lumii fizice, numite absolut la întâmplare România.

Starea de fapt era aşa: într-o lună oarecare numită Ianuarie a anului absolut hazardat 2010, era iarnă. Iarnă grea, troienii înnămeţeau pavajele bătrânelor oraşe românesti, viscolul făcea vâj-vâj pe la geamurile şi în sufletele bieţilor oameni. Zăpadă multă. Alb, vagoane de ALB se prăvăleau ca de pe şinele unor căi ferate imaginare peste arterele îmbâcsite de căcat ale urbelor acestei ţări, mai ceva ca într-un tablou de Grigorescu. Sau Albulescu, pentru conformitate cromatică. Sau poate chiar Colţ Alb.

Dar să las îndemânarea Balzaciană deoparte. Când zăpada mai stătea oleacă, trecătorii se pomeneau, uimiţi, în faţa unui peisaj fantomatic. Căci de pe la cornişele caselor, şi de prin jgheaburile mansardelor, ei vedeau atrase prin gravitaţia străzilor, imense bucati de gheaţă, unele groase cât trupul unui porc. La început ei nu au ştiut ce erau. Sigur, însă, este că erau rele, nocive chiar, din moment ce ele cădeau sfărâmând, potent, creierele bieţilor oameni.

Ei, şi văzand locuitorii urbei acest lucru, au decis că trebuie să denumească cumva aceste gheţuri barbare, aceste simboluri până la urma falice care le ameninţau vieţile. Cineva a propus să se cheme “gheţopuloaie”, dar ideea a fost condamnată ca fiind elitistă. Altcineva a zis – “sticlosuliţe”, dar capul i-a fost crăpat cu un lemn. S-a ajuns până la urmă la compromisul de “ţurturi”. Nici până astăzi nu se ştie cum s-a putut ajunge la o asemenea genealogie etimologică răuvoitoare. Abia mai târziu s-a aflat că primul om ucis de aceste rachete cereşti se numea Ion Ţurţure.

Imediat s-a trecut la acţiune, iar pompierii, înarmaţi cu topoare, cazmale şi, alteori, simple ciozvârte de salam, au început să dărâme infamele însemne ale barbăţiei naturii. Asta în timp ce de jos, din stradă, oamenii simpli ascultau uimiţi îndemnele de încurajare pe care şi le aruncau unii altora: “Hai Brebule, arde-i una peste vârf, futu-i omătopeleu’ mă-sii!”. La care celălalt replica, îndârjit: “Bă Mătărângă, nu vezi bă ca-l perpelesc de juma’ de oră şi nu cade, cordegheţaru’ dreacu?”.

În cele din urmă, operaţiunea a fost un succes. Oamenii aplaudau cu voioşie, în vreme ce mari cărturari psihanalizau aplicat, găsind explicaţia bărbăţiei neamului românesc şi tăria mădularelor sale încă din Epoca de Gheaţă. Alţii, însă, se gandeau cu amărăciune că n-a apărut încă acel film porno în care reprezentantele sexului frumos să se mângâie ludic cu aceste minunăţii din fericire atât de transparente ale naturii. Uuu…

Provocarea economiei româneşti

Tuesday, January 19th, 2010

Aşa cum probabil aţi aflat deja, fostul ministru de Finanţe si europarlamentar Daniel Dăianu (N.A. – Cine?) a găsit Soluţia pentru restructurarea cheltuielilor bugetare. Entuziasmaţi de ingeniozitatea domniei sale, am purces să-l intervievăm.

Lejereanu: Domnule Dăianu, am înţeles că acum România poate în sfârşit să absoarbă cum trebuie fondurile europene. Cum aţi reuşit acest lucru?

Daniel Dăianu: Foarte simplu. “Vinovat” pentru această reuşită e un aspirator pe care l-am cumpărat din Elveţia la un preţ, recunosc, derizoriu. Ca să vă faceţi o idee, maşina Subaru pe care i-am luat-o nevesti-mii a fost mult mai scumpă. La cât suge instalaţia asta, însă, mi se pare realmente, cum se zice… un chilipir, hahaha.

Lejereanu: Am priceput. Cum e cu restructurarea cheltuielilor bugetare?

Daniel Dăianu: Şi mai simplu. Acest aspirator are şi un mic calculator care ne spune cine îşi face treaba ca lumea şi cine nu. Doar introduci datele – şi pac – îţi afişează cine o freacă aiurea. E de fapt atât de deştept că atunci când o persoană e în culpă îi afişează imediat un status care se cheamă “mint rubber”. Aşa mi-am ales, de exemplu, ultimul asistent.

Lejereanu: Bun aşa. Păi şi în contextul ăsta economia româneasca mai poate fi o provocare?

Daniel Dăianu: Deci, chiar şi asa, trebuie să recunosc că economia românească ne provoacă încontinuu. Azi-noapte a lătrat la noi până pe la 3 şi trei să vă spun că n-am reuşit nimic nici măcar cu aspiratoru’. La un moment dat a repornit creditarea cu apă caldă de la vecini şi a mai calmat-o, că altfel era groasă. A apărut un terrier de Yorkshire, cumva aşa s-a stabilizat la nivel macro. Da’ cel mai nasol e că indicatorii sunt nasoi, ceea ce înseamnă că are o criza structurală, dă neam prost, care nu se mai spală cam de pe vremea când falsifica monedele romanilor care intrau în ţară pe naşpa.